La revedere buni…

Săptămâna trecută a fost încărcată din multe puncte de vedere. 20 martie este ziua de naştere a bunicii mele de 89 de ani. Bunica din partea mamei, care are o soră de 100 de ani! Tuşa Iluţă, o femeie puternică şi emancipată, mai ales pentru vremea ei! După ce a terminat 10 clase – o performanţă – a devenit învăţătoare şi a cutreierat satele din România, schimbând posturile o dată la 1-2 ani. Gata să meargă oriunde, a pus serviciul pe primul loc şi s-a căsătorit târziu, la 40 de ani. Cu un băiat de 22. N-au avut copii, ceea ce, spune ea, a contribuit la liniştea şi la longevitatea ei. La 90 de ani scria satiră politică şi voia să divorţeze. Acum nu mai vede bine, aşa că una din marile ei plăceri, cititul, nu-i mai este la îndemână…

20 martie este şi Ziua internaţională a Francofoniei, care marchează înfiinţarea Organizaţiei internaţionale a Francofoniei prin tratatul de la Niamey (Niger) în 1970. Astăzi este sărbătorită în fiecare an în peste 50 de ţări de vorbitorii de limba franceză, nativi sau nu. Deşi pentru mine franceza este a doua limbă străină şi prima iubire rămâne engleza, mă simt mândră că sunt vorbitoare de limba franceză şi cred că franceza mi-a adus multe oportunităţi. Ca dovadă că acum sunt Voluntar internaţional al Francofoniei, o româncă în Vanuatu care lucrează în franceză…

Însă anul acesta, 20 martie are o însemnătate tristă pentru mine. Bunica din partea tatălui nu mai e printre noi.  Avea 91 de ani. E un risc pe care mi l-am asumat plecând atât de departe pentru un an întreg, dar speram totuşi să nu se întâmple anul ăsta. Pe de altă parte, ultimii ani nu au fost uşori pentru ea, fiind consemnată la pat, aşa că cred sincer că e mai bine. Însă e frustrant că nu am putut să mă întorc acasă să fiu alături de familia mea şi să îmi conduc bunica pe ultimul drum. Într-un fel, de aici de la depărtare situaţia e mai uşor de suportat. Probabil nu realizez cu adevărat că bunica nu mai e şi şocul o să îl simt când mă întorc în ţară şi o să merg la casa ei goală…

Se spune că de multe ori copiii seamănă mai mult cu bunicii decât cu părinţii, iar mie de multe ori mi s-a spus că semăn fizic cu bunica Molnar. Ceea ce nu este foarte încântător pentru un adolescent în căutarea unei identităţi proprii, dar acum, la 26 de ani, pot să spun că sper să semăn cu ea şi la caracter. Era o persoană foarte blândă şi împăcată cu viaţa, nu am văzut-o niciodată nervoasă sau nemulţumită. Întotdeauna recunoscătoare pentru ce avea. Am văzut-o şi tristă, desigur. Şi-a pierdut soţul la 60 de ani şi a trăit încă 30 de ani după el. Eu nu mi-am cunoscut bunicul, dar după cum vorbea bunica despre el, sunt convinsă că era un om foarte bun. Rar se întâmplă să simţi dragostea din vocea unei persoane când vorbeşte despre cineva după atâţia ani…Vorbea mereu despre el, despre cât l-ar fi încântat să-şi cunoască nepoatele. Treptat, tristeţea a fost înlocuită de un zâmbet încrezător că se vor revedea în lumea de apoi. Încă de acum 7 ani ne-a spus să-i punem numele pe mormânt lângă al lui…şi nu contenea să-mi amintească unde în dulap a pregătit hainele pentru înmormântare, dar toate astea cu zâmbetul pe buze.

Ah, buni. O să îmi amintesc mereu mirosul de Regina Nopţii din curtea ta în serile de iulie şi gogoşile cu gem de prune. La revedere…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s