Gata de plecare

Suntem vreodată gata de plecare? Gata să lăsăm în spate locuri, oameni, amintiri? Cred că da. Cred că sunt destui oameni care se simt străini când nu sunt în ţara lor. Oameni cărora pur şi simplu nu le prieşte un loc. Sau oameni care sunt mereu nostalgici şi plâng după ce nu au. Dar eu până acum nu am fost gata să părăsesc o ţară care m-a adoptat câteva luni. Fie că am stat 3 luni, 6 luni, 12 luni, nu am simţit niciodată că e momentul să plec fără regrete. Da, mi-e dor de ţara mea, de limba mea, de familie şi de prieteni, de telemea şi de cinema, dar asta nu înseamnă că vreau să mă întorc în România. Lumea e atât de mare şi sunt atâtea de văzut!

Aşa că astăzi părăsesc Vanuatu cu inima cât un purice. Mi se pare că a trecut aşa de repede un an! Ce-i drept, un an e mai bine decât 6 luni, ai mai mult timp să descoperi o ţară, ai timp să vezi şi cu bune şi cu rele, să experimentezi suişuri şi coborâşuri în adaptarea culturală. Dar ştiu că pentru mine întoarcerea în ţară e momentul cel mai greu. De parcă ar fi o adaptare inversă. De parcă timpul a stat în loc, de parcă n-a fost doar, decât un vis. Iar de data aceasta se face un an întreg de când n-am ieşit din Vanuatu. De când n-am văzut un oraş mare, cu clădiri mari şi şosele aglomerate. De când n-am vazut zeci de oameni la un loc. De când n-am văzut oameni grăbiţi şi feţe mohorâte la metrou. De când n-am auzit claxoane şi proteste. Un an de când văd verdeaţă peste tot şi marea turcoaz în fiecare zi. Un an de când trăiesc într-o comunitate internaţională de australieni, francezi, americani, englezi, indieni, vanuatezi. Un an de când trec de la o frază în engleză la una în franceză şi apoi în bişlama.

Îmi aduc aminte de toate întrebările pe care mi le puneam înainte să vin în Vanuatu. Cum e acolo, sunt străzi asfaltate, există iluminat public, mai sunt străini, plouă mult, soare apune repede, sunt ţânţari, sunt rechini, pot să mă plimb singură pe stradă? Fain, nu prea, foarte puţin, mulţi, da, nu chiar, nu, nu, da. Acum îmi pun alte întrebări despre întoarcere. Oare o să am un şoc cultural? Oare o să devin agorafobă? Oare mai pot trăi într-un oraş mare? Oare mai pot trăi departe de mare? Om trăi şi-om vedea.

Deocamdată, cum spuneam, nu ştiu ce urmează după Vanuatu. Dar ştiu că acum e momentul să plec, gata sau nu. Vin acasă.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s