Cum e acasă

Parcă nu e aşa de frig. Parcă abia aştept să vină zăpada şi să stăm sub brad. Parcă nu s-a schimbat nimic. Dar sunt mulţi oameni la un loc. Mulţi oameni agitaţi şi foarte înfofoliţi. Şi multe reclame. 50 de tipuri de ciocolată într-o singură benzinărie. Atâtea prostii pe care le putem cumpăra. Îmi place că se întunecă târziu. În orice caz, mai târziu decât în Vanuatu. Şi apusul durează o oră, soarele coboară lent şi cerul rămâne albastru mult după ce soarele s-a stins. Dar parcă îmi lipseşte o apă. O baltă mare. M-am obişnuit ca centrul oraşului să fie de-a lungul mării şi mă tot aştept să răsară marea undeva după blocuri.

Am nimerit şi în mijlocul protestelor împotriva explorării gazelor de şist. Mă bucur că prostestele pentru Roşia Montană continuă. Mă scârbeşte că Adrian Năstase are în continuare drept de avocatură. Şi mă scârbeşte sistemul sanitar din România. Mă scârbeşte la fel de tare ca acum 7 ani, când a murit mama mea. Parcă unele lucruri s-au îmbunătăţit, la capitolul igienă şi aparatură. Dar atitudinea a rămas aceeaşi. Tu, bolnavul, aparţinătorul, însoţitorul, eşti muritor de rând, la mila lor. Ei, doctorii, asistentele, infirmierele, sunt nişte zei, care se joacă cu viaţa ta şi a celor dragi. Ştiu că salariile sunt ridicol de mici, că nu există suficient personal medical, că turele sunt lungi. Dar asta nu înseamnă că trebuie să tratezi oamenii fără respect, ca nişte vite la abator. Bunica mea de 89 de ani, pacient la dializă, e legată la mâini şi la picioare ca să nu-şi scoată branula fiindcă asistentele sunt prea ocupate să stea cu ochii pe ea. Mai nou au şi sedat-o fiindcă „striga şi înjura”. Păi cred şi eu că după două săptămâni de stat în spital, legată şi înţepată, cu început de Alzeimer şi cu nişte asistente care strigă la tine, te apuci şi tu să strigi şi să înjuri. Când am întrebat ce sedativ i-au dat, mi s-a răspuns tot cu o întrebare: Dar sunteţi cadru medical? Iar motivul iniţial pentru care a ajuns în spital este doza prea mare de anticoagulant care, în ciuda analizelor săptămânale pe care i le fac la dializă, nu a fost ajustată la timp. Acum problemele s-au coroborat şi a ajuns aproape o legumă, la 89 de ani ce mai vrei? Vreau să ajungă la 101 ani, ca sora ei. Vreau să fim trataţi cu respect şi informaţi. Vreau să-şi facă treaba până la capăt, nu superficial. Ca să nu mai vorbesc de plicuri. Uite şi de asta vreau să mă întorc în Vanuatu – măcar acolo nu plăteşti taxe pentru nişte servicii inexistente…

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized and tagged , , . Bookmark the permalink.

2 Responses to Cum e acasă

  1. Simona says:

    Dupa o vara de spitale, stiu perfect despre ce vorbesti…
    Multa sanatate bunicii tale!

  2. Alina Rizea says:

    Bine ai revenit in tara! Imi pare rau insa ca ai revenit intr-o nota atat de trista.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s