Doi ani de Vanuatu

Luna aceasta s-au împlinit doi ani de când am pus prima oară piciorul în Vanuatu. Ţară de care nici nu auzisem cu trei ani în urmă, în Pacificul de Sud, unde nu visasem niciodată că o să ajung. Am plecat cu mintea şi cu inima deschise, scriam eu acum doi ani, fără aşteptări.

Primul an a fost intens. Am descoperit atât de multe lucruri despre mine, despre lume, despre ceilalţi. Despre alte stiluri de viaţă. În fiecare zi aveam câte o supriză, uneori plăcută, alteori mai puţin plăcută. Am trăit iarna ca vara, am făcut Crăciunul la 30 de grade, am gustat fructe şi legume exotice, am descoperit o grămadă de flori şi plante tropicale, am băut apă mâloasă cu efect stupefiant, am învăţat o limbă nouă, m-am urcat pe vulcani activi, m-am scufundat la 40 de metri, am dansat într-o fustă de paie, mi-am făcut prieteni nebănuiţi şi mi-am găsit pereche.

Al doilea an a fost mai domol. Destul de incert în prima parte, când încercam să îmi fac un rost, cam stresant şi obositor în a doua parte, de când lucrez iar (ceea ce explică şi absenţa de pe blog din ultimele luni). Am pendulat între „îmi place” şi „nu îmi place”, între „îmi caut de lucru” şi „nu mai vreau să muncesc pentru alţii”, între „aş putea rămâne aici o viaţă întreagă” şi „vreau să mă mut mâine”. Adevărul este că după primul an, noutatea locului s-a estompat şi mintea nu se mai lasă fermecată de peisajele exterioare; întrebările „existenţiale” ne ajung din urmă oriunde am fi. Vanuatu nu mai este o paranteză în viaţa mea, o nebunie de un an, un proiect de voluntariat, ci aici e viaţa mea acum. Nu mai privesc lucrurile prin filtrul „extraordinar” sau „groaznic”, totul mi se pare normal, de parcă am trăit aici dintotdeauna. Este fantastic ce capacitatea de adaptare avem, şi la mai bine, şi la mai rău.
Al doilea an mi-a plăcut fiindcă am găsit în sfârşit un apartament drăguţ, ne-am luat maşină (dar am păstrat şi ATV-ul!), am găsit un nou job şi am vizitat Australia, Noua Caledonie şi Fiji (detalii în curând). În acelaşi timp, al doilea an a fost trist fiindcă mi-am luat la revedere de la cel puţin zece oameni care îmi deveniseră dragi între timp.

Fără a-mi propune să fac un Top 10 Vanuatu, iată un bilanţ cu bune şi cu rele ai ultimilor doi ani.

Ce îmi place în Vanuatu:

– Îmi place Insula Ambrym cu vulcanul Marum: după un traseu de 8 ore prin junglă şi cenuşă vulcanică, am ajuns la craterul vulcanului şi am privit cum fierb măruntaiele pământului. Ca o minge de foc, ca un soare cufundat, ca un bulion de roşii, ca o oală de canibali, ca ochiul lui Sauron.

– Îmi place Insula Ra de lângă Motalava: raiul pe pământ! Cu marea turcoaz şi cu alte insule în zare, cu colibe din paie, cu oameni buni şi calzi, cu coliere de flori, cu homari şi crabi de cocotier, cu dansuri tradiţionale.

– Îmi place Insula Santo: cu satul de pescari Port Orly, cu scufundări la cea mai lungă epavă din lume, cu lagune albastre, cu nisipuri albe şi canyoning la Millenium Cave.

– Îmi place la snorkelling, oriunde şi oricând. Garantat peşti coloraţi, pătaţi, bombaţi şi corali cu forme bizare. Posibil ţestoase, pisici de mare şi dugongi.

– Îmi plac alimentele bio, mai ales fructele exotice: papaya, nuci de cocos, ananas, fragi, mango, fructul pasiunii. Fără pesticide, fără îngrăşăminte, fără producţii industriale. Plus carnea de vită fragedă.

– Îmi place apropierea de natură: deşi trăiesc într-o capitală, sunt mai mereu în aer liber, înconjurată de natură. Oriunde te uiţi cu ochii, vezi vegetaţie luxuriantă, colorată şi un colţ de mare. Drumul la serviciu durează 5 minute. Nu e poluare, nu există clădiri înalte, nu sunt semafoare. Iar oamenii îţi fac cu mâna pe stradă.

– Îmi place că toată lumea poartă şlapi. Chiar şi la serviciu. Chiar şi politicienii. Chiar şi pe munte.

– Îmi place că oamenii de aici vorbesc cu inflexiuni. Bişlama este o limbă foarte „cântată”, cu siguranţă o influenţă a celor peste 100 de limbi care se vorbesc în arhipelag.

– Îmi place comunicarea nonverbală : ca să răspunzi DA la o întrebare, e suficient să ridici din sprâncene (atenţie la riduri…). Ridicatul din sprâncene ţine loc şi de salut. Iar pe stradă oamenii îşi fac tot felul de semne pe care nu le-am desluşit încă, dar se pare că se înţeleg de minune fără cuvinte. În plus, dintr-o oarecare timiditate, oamenii vorbesc foarte încet, mai ales fetele, şi uneori am impresia că citesc pe buze! Sau poate doar au auzul mai acut decât noi…

– Îmi place că este relativ aproape de Australia, de Noua Zeelandă, de Fiji şi de alte insule la care nu am ajuns încă. Îmi place diversitatea culturală şi etnică pe care o întâlnesc aici.

Ce nu îmi place în Vanuatu:

– Nu îmi place să se întunecă devreme. Seara după 6 nu poţi să ieşi la plimbare căci e beznă, nu prea există iluminat public, iar străzile lăturalnice nu sunt sigure.

– Nu îmi place că e cam pustiu. La plajă, la restaurante, pe stradă nu vezi mulţi oameni. Îmi lipseşte agitaţia unui oraş mai mare, vreau să văd mulţi oameni la un loc, magazine şi străzi animate până seara târziu.

– Nu îmi place că e departe. Îmi ia 3 zile să mă întorc în Europa. Îmi lipsesc excursiile de un weekend în alte capitale europene, la doar 100€ distanţă.

– Nu îmi place să oamenii (deşi foarte primitori şi zâmbăreţi) sunt cam pudici şi conservatori. Femeilor li se recomandă să poarte fuste peste genunchi şi să facă baie în tricou. Dacă schimbă mai mult de două vorbe cu o persoană necunoscută de sex opus, imediat se interpretează.

– Nu îmi place că viaţa „culturală” e foarte limitată. Nu există cinematograf sau librărie. Singurele concerte sunt cu muzică reggae. Singurul muzeu are 20 de metri pătraţi. Noroc că există Wan Smolbag Theatre, Alianţa franceză şi NicAloi Pilioko.

– Nu îmi plac corupţia şi nepotismul, care ies zilnic la iveală într-o societate atât de mică.

– Nu îmi place arhitectura fadă. Deşi satele autentice sunt pitoreşti, cu case numai din paie, în oraş majoritatea construcţiilor (cu excepţia nakamalurilor) sunt din beton sau tablă. Şi nu există o singură clădire în tot oraşul care să-mi provoace admiraţie. Mi-e dor să mă plimb pe străzi şi să descopăr case cu personalitate.

– Nu îmi place segrerarea dintre localnici şi expaţi. Din cauza puterii de cumpărare, de pe o parte, şi a trecutului colonial, pe de altă parte, nu frecventăm aceleaşi locuri şi nu locuim în aceleaşi cartiere. Unele restaurante, baruri, hoteluri şi plaje sunt frecventate preponderent de expaţi. Am impresia că doar fiindcă sunt albă sunt adesea privită ca o turistă. Până când încep să turui în bişlama. Şi totuşi, în doi ani de Vanuatu nu am ieşit niciodată la o bere (sau măcar la o kava) cu colegii de birou.

– Nu îmi place lentoarea, lipsa de preocupare pentru detalii şi lipsa de consecvenţă, atitudinea „lasă că merge şi aşa”.

– Nu îmi plac sunetele pe care le fac bărbaţii la nakamal ca să îşi dreagă vocea. Nu îmi place când mi se spune AWOO pe stradă (echivalentul claxonatului după femei). Nu îmi place că pentru a atrage atenţia cuiva e normal să strigi SSUS (adică psst la noi), indiferent că eşti pe stradă, la restaurant sau la birou.

Îmi place şi nu îmi place deopotrivă:

– Fiind un oraş mic, toată lumea cunoaşte pe toată lumea. În drum spre serviciu dimineaţa văd cel puţin 3 persoane cunoscute. Toată lumea ştie unde lucrezi, unde locuieşti, unde şi când pleci în vacanţă. Rareori se întâmplă să mergi la un restaurant sau la un nakamal şi să nu fie cineva cunoscut. Viaţa personală şi viaţa profesională se întrepătrund zilnic. E flatant să te ştie lumea, dar parcă îmi lipseşte anonimatul.

– Viaţa în comunitate. În majoritatea culturilor din Pacific, nu contează bunăstarea personală, ci bunăstarea comunităţii. Gospodăriile nu sunt formate dintr-o familie nucleară, adică părinţii cu doi-trei copii, ci din mai multe generaţii şi mai multe grade de rudenie care locuiesc în aceeaşi curte. Membrii care lucrează şi au un venit fix sunt obligaţi să-l împartă cu celelalte rude – nu doar copiii, părinţii şi fraţii, dar şi unchi, mătuşi, nepoţi, cuscri etc. Asta înseamnă că salariul tău nu-ţi aparţine niciodată în totalitate. Pe de altă parte, nimeni nu e lăsat să moară de foame şi nu există boschetari sau cerşetori.

– Proprietatea privată. În Vanuatu nu prea există conceptul de spaţiu public şi cu acces liber. Toate terenurile sunt private, aşa că dacă vrei să mergi la plajă sau la drumeţie, trebuie mai întâi să ceri voie localnicilor. Terenul poate să fie deţinut de o comunitate întreagă, cum sunt vulcanii sau cascadele de exemplu, şi atunci trebuie să ceri voie şefului comunităţii şi să plăteşti o taxă de intrare. Alteori plaja sau plantaţia e deţinută de o familie anume şi trebuie să le ceri voie înainte să faci baie sau să te aventurezi mai departe. Oamenii sunt în general binevoitori şi până acum nimeni nu mi-a interzis să intru pe proprietatea lui. Dar mi-e greu să mă obişnuiesc cu ideea că trebuie să cer voie mereu, ca şi cum natura ar aparţine oamenilor. Până şi aeroporturile sunt pe teren privat şi statul plăteşte chirie proprietarilor – ciudat principiu când te gândeşti că aeroporturile deservesc comunităţi întregi, care altfel ar rămâne izolate! Partea bună al acestui simţ acut al proprietăţii este că oamenii îngrijesc natura şi nu o exploatează peste măsură, cum se întâmplă la noi cu pădurile defrişate, râurile poluate, speciile pe cale de dispariţie etc…

– Timiditatea şi lipsa de conflicte. Deşi în trecut au fost numiţi de europenii etnocentrici „primitivi”, „sălbatici” şi „canibali”, oamenii de aici sunt foarte calmi şi paşnici. În cultura comunitară nu există conflicte deschise. Dacă ai o problemă cu vecinul, ţi-a dispărut ceva sau crezi că te înşală nevasta, te duci mai întâi la şeful satului (în oraş treburile sunt un pic mai complicate). În general oamenii vorbesc încet şi rar, până şi copiii sunt liniştiţi. La şcoală abia îndrăznesc să vorbească în faţa clasei. Chiar şi „cei mari”, inclusiv unii politicieni, au probleme cu vorbitul în public. Oamenii sunt modeşti, nu le place să fie lăudaţi şi nu îşi pun în evidenţă reuşitele personale, fiindcă pentru ei contează mai mult buna înţelegere în comunitate. Nimeni nu trebuie să se ridice mai presus de ceilalţi. Asta nu înseamnă că nu există sentimente de furie, frustare şi invidie, ci că ele sunt reprimate. Atât de tare se feresc vanuatezii de conflicte, încât rareori îţi vor răspunde „nu” la o cerere. Poţi să ne duci mâine cu barca la dugongi? – Sigur, la ora 10 vin după voi. N-a venit niciodată, fiindcă era ocupat cu altceva, dar n-a vrut să ne spună. Poţi să îmi trimiţi documentul până mâine la ora 5? -Da. După două săptămâni şi încă trei emailuri, tot n-am primit documentul.

Advertisements
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

One Response to Doi ani de Vanuatu

  1. Pingback: Am „întâlnit” un om. | CÂRCIUMĂ DE FIȚE

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s