O săptămână de două zile

– Nu-mi spune că și mâine se închid birourile, zise dându-și ochii peste cap patronul de la magazinul unde cumpăram cerneală pentru imprimanta de la birou (de ce am ajuns eu să fac asta e o altă poveste).
– Păi dacă se menține alerta roșie probabil că școlile vor fi închise, la fel și celelalte instituții. Dar noi la universitate suntem deschiși încă, și ieri am lucrat.
– Îți dai seama că luni a fost zi liberă, miercuri a fost zi de vot, iar mâine vor să închidă din cauza alertei ăsteia. E ridicol. O săptămână de două zile. E primul ciclon pentru tine? mă întrebă grav, cu un aer de bărbat protector.
– Nu, am trecut deja prin Pam.
– A, da? Stai să vezi ce mi-a făcut Pam, vino aici, mai aproape. Vezi bijuteria asta? E o machetă după iahtul meu, avea 14 metri lungime. Pam i-a făcut o gaură de trei și s-a scufundat.
– Îmi pare rău, zic eu. Ai încercat să îl recuperezi?
– Nu, răspunse scurt, dând din palmă în semn de n-are rost. Era bătrân oricum. Lasă, să-i țină marea de mormânt.
– Să sperăm că ciclonul care vine nu e la fel de fioros, am încercat eu să închei conversația, nu foarte inspirat, ca să mă pot întoarce la birou.

Luni a fost, într-adevăr, zi liberă. În fiecare an pe 5 martie se sărbătorește ziua șefilor (de trib, nu de birou) în încercarea de a păstra tradițiile și armonia în comunitate. Pe măsură ce tinerii se mută de la sat la oraș și comunitățile devin din ce în ce mai mari și mai eterogene, respectul pentru șefi scade, la fel și înțelegerea între membrii comunității. Deși nu sunt de acord cu faptul că numai bărbații pot fi șefi de trib, consider că rolul lor este important în medierea conflictelor și că ar fi păcat să se piardă. Dar cum nu e lupta mea de dus, i-am lăsat pe alții să meargă la manifestații și eu m-am dus la plajă. Mai ales că anul acesta mi-am ales baba pe 5 martie. În fiecare an pe 28 februarie îmi aleg o babă, de obicei prima cifră de la 1 la 9 care îmi vine în minte, și anul acesta s-a nimerit să fie 5. Abia apoi mi-am dat seama că va fi zi liberă și am avut noroc și de vreme bună. Chiar dacă aici nu e niciodată iarnă, e rar să ai un cer albastru intens fără nori și niciun strop de ploaie, așa că îl consider un semn bun pentru anul în curs.

Marți a fost o zi tare mohorâtă și abia seara am aflat de ce: se formase un ciclon în estul țării, care a primit numele de Hola. Botezul cicloanelor din sudul oceanului Pacific se face la Institutul Meteorologic din Fiji, ei au o listă cu nume pregătită dinainte și cu fiecare ciclon se trece la următoarea literă din alfabet. Când s-au epuizat toate numele din listă, o iau de la capăt și le reciclează, cu excepția numelor care au cauzat multe pagube, cum ar fi Pam sau Winston. Aceasta sunt șterse din listă, izgonite ca niște copii dezmoșteniți, fără drept de reîncarnare.

Nu foarte jovială, Hola s-a mișcat repede și miercuri dimineața eram deja în alertă roșie. Ciclonul era cam la 200 km depărtare de capitală și, chiar dacă nu venea direct înspre noi, era risc de rafale de vânt de 120 km la oră în următoarele 12 – 24 de ore, plus ploi și inundații. Teoretic când e alertă roșie instituțiile se închid și oamenii ar trebui să evite deplasările inutile. Dar fiindcă ciclonul era doar de categoria 2 din 5, nimeni nu s-a speriat prea tare. Jumătate din oraș era închis oricum, fiindcă aveau loc alegeri municipale și președintele decretase zi liberă pentru cei înscriși pe liste. Alegerile s-au menținut în ciuda vremii, dar din cei 30.000 de alegători de pe listele electorale, doar 4.000 s-au prezentat să voteze următorul consiliu municipal al capitalei, format din 17 consilieri, dintre care 5 neapărat femei. Ei sunt cei care îl vor desemna pe următorul primar din rândul lor. Universitatea hotărâse deja că rămâne deschisă chiar dacă sunt alegeri și nici alerta roșie de ciclon nu a înduplecat-o să închidă miercuri. Jonathan, în schimb, a mers la școală de dimineață, dar la ora 9 i-au pus să evacueze liceul, și după ce toți elevii au fost recuperați de părinți, s-a întors și el acasă.

Joi dimineața a stârnit confuzie: prognoza meteo de la ora 6 preciza alertă roșie pentru anumite insule, dar nu și pentru insula pe care e capitala. Asta în condițiile în care plouase puternic toată noaptea și chiar mă trezisem de vreo două ori din cauza zgomotului asurzitor al ploii pe acoperiș. Vrând, nevrând, ne-am dus fiecare la serviciu și abia la ora 9, când cumpăram cerneală, am aflat că alerta roșie s-a reinstaurat. Școlile s-au închis din nou, dar universitatea a rămas deschisă. Erau programate mai multe evenimente în oraș seara cu ocazia zilei internaționale a femeii, dar toate s-au amânat din pricina vremii. Prin evenimente nu mă refer la promoții la restaurant și la saloane și la cadouri, cum se întâmplă la noi, ci la dezbateri despre rolul femeii în societate și expoziții cu femei localnice puternice, de succes. Puternică e mai important decât frumoasă, îngrijită și bine-mâncată. #Mulțumesc pentru flori, dar vreau respect!

Vineri eram epuizată după încă o noapte prost dormită și sătulă de vremea sumbră, dar universitatea a rămas deschisă până la capăt. Pentru unii a fost o săptămână de o zi și jumătate, pentru alții de două zile, pentru mine de patru zile de lucru. Dar noroc că nu există numai munca în viață și că timpul nu se măsoară în zile lucrate.

Sâmbăta am petrecut-o thailandește. Ne-am adunat câțiva prieteni acasă și, sub îndrumarea strictă a unei bunicuțe de 70 de ani, am gătit pad thai și green curry chicken. Iar seara am fost la un masaj thailandez, autentic, care îți trosnește toate oasele. Asta îmi place în Vanuatu, deși e o țară micuță și aparent izolată, găsești aici un melanj inedit de culturi. La fel ca și cu lecțiile de chineză, cine s-ar fi gândit că voi descoperi masajul thailandez tocmai aici? Sau că mă voi împrieteni cu o thailandeză de 70 de ani? Chintana este tare carismatică, tot orașul o știe. E aici de peste 40 de ani și a avut mai multe afaceri împreună cu soțul ei japonez. El era importator oficial de mașini japoneze, ea ținea restaurante thailandeze. S-au cunoscut la Paris, pe vremea când erau amândoi studenți la Beaux Arts. Chintana are un aer parcă din altă epocă, de mă mir și eu că sunt contemporană cu ea. Ne-a povestit că soțul ei, împreună cu familia lui, a trebuit să o ceară de șapte ori de la tatăl ei până ca acesta să fie de acord, asta da perseverență. Nu mai știu cum au ajuns în Vanuatu, cert e că le-a plăcut atât de mult încât au rămas și s-au reprofilat. După ce a rămas văduvă, Chintana a continuat afacerile singură. Într-o vreme a avut unicul cinematograf din oraș, cu zece ani înainte să apară cinematograful actual. Dar dincolo de spiritul întreprinzător și de tenacitatea ei, ce mă fascinează la Chintana este eleganța sa. Și simțul umorului aplicat mai ales sineși. Este o femeie firavă, de doar un metru cincizeci, întotdeauna aranjată, nici prea mult, nici prea puțin, cu părul scurt vopsit acaju, cu rochii, genți, pantofi și bijuterii elegante. Totul e elegant la ea, până și ochelarii, fiindcă desigur eleganța vine din felul de a fi, nu din obiecte. Odată, când i-am complimentat pantofii, mi-a șoptit printre râsete înăbușite „pe ăștia i-am luat de la un magazin de copii, altundeva nu găsesc mărimea mea”. Râde pofticios, cu gura larg deschisă, micșorându-și și mai mult ochii oblici. Dar în același timp, este mână de fier, am văzut-o cu ochii mei când încă avea restaurantul thailandez și am simțit-o pe pielea mea sâmbătă. Eram cinci inși în jurul ei în bucătărie și ne învârtea pe toți pe degete: tu fă asta, tu fă aia, dă-mi polonicul, unde-i lămâia, hai mai repede cu varza, ce, n-ai tăiat-o încă, nu așa se taie, zbang una peste orgoliu, lasă că fac eu mai bine. Genul de șef imposibil de satisfăcut, și totuși când ne-am așezat toți la masă a redevenit bătrânica simpatică, mulțumită de mâncarea ei și de comeseni. Am petrecut o după-masă lungă, plăcută împreună – sub ventilatoarele care se chinuiau zadarnic să doboare căldura de afară și căldura de la chilli -, ce mi-a amintit de după-mesele liniștite și gustoase din copilărie, când ne strângeam toți la buna Man, unde săraca doar ea gătea.

Duminica am păstrat-o pentru treburi casnice. Ciclonul se îndepărtase și am putut în sfârșit să îmi întind hainele spălate la soare. Martie este luna în care mucegăiesc hainele în dulap de la atâta umezeală, degeaba le scot afară la aer, trebuie să le îmbib în oțet. Apoi am plantat o căpățână de ananas, sezonul e pe sfârșite, am pus-o în rând cu celelalte patru care au prins bine. Cu atâta ploaie, plantele cresc văzând cu ochii. Avem șase ciorchini de banane umflate în grădină, parcă stau să explodeze, numai că sunt verzi încă, așteptăm doar să se îngălbenească una, semn că sunt coapte, ca să le putem tăia. Vântul a abătut câteva nuci de cocos, cu care numai bine am făcut lapte de cocos de casă pentru rețeta thailandeză. Mango face frunze noi, iar palmierii și papaia vecinului s-au înălțat așa de mult încât ne blochează vederea la mare. Parcă n-ar strica totuși un ciclon, măcar să curețe priveliștea.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s