Am mai descoperit un fruct

Ce e verde, seamănă cu un con de pin și are gust de pară cu scorțișoară?

Annona squamosa

Annona squamosa, pe românește nu știu cum îi zice, dar în franceză se cheamă pomme cannelle (măr-scorțișoară) iar în engleză sugar apple (măr de zahăr) sau sweetsop. Fructul face parte din aceeași familie cu corosolul (soursop). Interiorul nu arată foarte apetisant, dar este foarte bun la gust!

La interior

Seminte

Se mănâncă doar pulpa albă și rămân semințele negre. În timp ce corosolul este acrișor, annona squamosa este dulceagă și cu iz de scorțișoară. Nu știu de ce englezii și francezii o aseamănă cu un măr, mie mi se pare că are mai degrabă gust de pară!

Fructul este originar din America de Sud, dar a fost introdus și în Asia și Pacific, crește bine în zonele tropicale. Totuși, nu este foarte răspândit în Vanuatu, dovada fiind că l-am descoperit abia după trei ani!

Deocamdată îl mănânc gol, dar abia aștept să încerc câteva rețete, cum ar fi o tartă la cuptor sau înghețată! Mai ales că de curând (de când s-a închis gelateria elvețiană) ne-am cumpărat un aparat de făcut înghețată și am experimentat deja cu succes înghețata de ciocolată, vanilie, cafea, lămâie, banane și papaia 😀

Advertisements
Posted in Uncategorized | Tagged , | 2 Comments

Despre hoţi şi poliţişti

Nici cu poliția vanuateză nu am avut mai mulți sorți de izbândă. Prima oară când ni s-a spart casa, în august, nu ne-am obosit să-i contactăm. Furturile din case sunt, din păcate, o problemă răspândită în capitala Port Vila și fără prea multe speranțe de rezolvare. Pe de altă parte, este cam singurul tip de furt de aici – nu am auzit pe nimeni să fie furat în plină stradă, în autobuze, la plajă sau din mașină.

Prima oară când ni s-a întâmplat nu ne-am supărat prea tare. Tot auzisem despre furturi de la alți străini, așa că nu ne-am mirat. Plus că lăsasem oarecum o fereastră deschisă, era închis doar oblonul de lemn, pe care hoții l-au rupt ușor. Bineînțeles, infracția este tot infracție, înseamnă că cineva ne-a pândit, a știut exact între ce ore nu suntem acasă, a intrat în curte, a văzut că fereastra e deschisă și a acționat. Să zicem că am trecut mai ușor peste acest incident pentru că au furat doar lucruri mai vechi: un laptop căruia nu îi mai mergeau bateria și difuzoarele, un ipod și un telefon mai demodate, un alt difuzor care nu mergea și un hard disk extern. De acesta din urmă ne-a părut cel mai rău, fiindcă acolo erau toate datele prietenului meu și a rămas fără ele…

Se pare că hoții umblă numai după electronice, mai ales laptopuri, și bani. Mai demult, povestesc străinii care sunt aici de multă vreme, se furau și haine, pantofi, băutură și mâncare. Acum nevoile s-au schimbat…și pe piața neagră se vând laptopuri furate cu doar 50 de euro.

Dar a doua oară când ne-au spart casa, în decembrie, ne-am înfuriat. Fuseserăsem foarte atenți să închidem de fiecare dată toate geamurile și ușile și ne credeam în siguranță (toate geamurile și ușile se închid în trei puncte și au gratii). Dar hoții au reușit să deschidă fereastra din bucătărie (singura care se deschide spre exterior) într-o duminică când eram la plajă și de data asta ne-au furat un laptop nou-nouț, celălalt ipod, hard disk-ul meu cu toate datele mele, plus un aparat foto al unei prietene care îl uitase la noi…Vecinii, la fel ca data trecută, se jură că n-au văzut, n-au auzit nimic.

Când am constatat furtul, întorcându-ne de la plajă în acea duminică seară, nu ne-am gândit imediat să sunăm la poliție. Ca să fiu sinceră, nici nu știu numărul poliției pe de rost, fiindcă toată lumea mi-a spus că nu are rost să-mi bat capul cu ei. Dar prietena noastră cu aparatul foto avea asigurare pentru bunurile personale și îi trebuia un proces-verbal de la poliție ca să ceară despăgubiri. Așa ca a doua zi m-am prezentat de dimineață la poliție să fac declarație.  Numai că la biroul de investigații criminale toți ofițerii erau ocupați cu un caz important la tribunal. Rămăsese la birou doar un junior care dactilografia rapoartele scrise de mână. Îmi ia declarația, dar îmi spune că trebuie să plătesc 1000 vatu ca să-mi întocmească proces-verbal. La un alt ghișeu, bineînțeles, că nu pot să fie toate în aceeași clădire. Iar dacă vreau anchetă, să revin a doua zi.

Zis și făcut. Numai că a doua zi juniorul nu era prezent și, deși plătisem 1000 de vatu, nimeni nu putea să-mi dea procesul verbal, care era numai pe calculatorul lui. Hello, ați auzit de lucru în rețea? De aplicații centralizate? De servere? De cloud? Nu. Din fericire primesc un dram de speranță de la comisar, care zice că îmi va trimite după-masă un detectiv să ia amprentre la fața locului. Deja pierdusem o oră azi, o oră ieri, mai stau o oră acasă după-masa în loc să merg la serviciu, dar treacă de la mine. Numai că după-masa detectivul nu se arată. Când sun la poliție, cică e ocupată mașina și nu poate să vină încă.

Am mai auzit cazuri când poliţia nu are bani de benzină sau maşinile nu sunt de găsit fiindcă le folosesc în scopuri personale…Aşa că m-am oferit să fac pe taximetrista şi l-am adus eu pe detectiv acasă. Tipul părea că ştie ce face, a venit cu un praf negru şi pensule, s-a uitat pe mai multe suprafeţe şi a concluzionat că hoţul a folosit o cârpă, dar a găsit totuşi o amprentă pe un geam, care s-ar putea să fie însă a noastră. Urma să o analizeze mai bine la calculator şi să ne cheme din nou la secţie să ne ia amprentele pentru comparaţie. Dar apoi nu a mai dat niciun semn…iar când l-am sunat să-i reamintesc, mi-a spus că mă sună el înapoi săptămâna viitoare. Asta se întâmpla în decembrie…

Furturile continuă nestingherite, săptămânal auzim de case care au fost sparte prin diverse cartiere, şi mai nou şi instituţille sunt vizate. De paştele catolic s-a furat dintr-o şcoală, culmea este că instalaseră nu demult camere de supraveghere şi au surprins imaginea hoţului. Dar cum în Vanuatu nu există buletine, deci nicio bază de date cu fotografiile cetăţenilor, va fi greu de identificat daca nu îl denunţă cineva. Noi ne-am cam pierdut speranţa şi nu ne rămâne decât să ascundem electronicele de fiecare dată când ieşim din casă.

Posted in Uncategorized | Tagged , , | 1 Comment

Răbdări prăjite

Luna trecută când m-am întors în Vanuatu după trei săptămâni de vacanță iernatică în Europa, eram destul de mulțumită că mă întorc aici. Veneam încărcată cu forțe proaspete, cu amintiri frumoase și bucuroasă că scap de frig (deși am nimerit în extrema cealaltă, pe o zăpușeală de cazan).

Dar tot zen-ul acumulat într-o lună de vacanță s-a dus pe apa sâmbetei după doar o săptămână la birou…Nu vă obosesc cu detalii de la serviciu, însă vreau să vă spun trei anecdote despre alte aspecte ale vieții în Vanuatu care îmi întind răbdarea la maxim:

  1. Cred că v-am mai spus că din mai anul trecut ne-am mutat în casă nouă, a patra de când locuiesc în Vanuatu. Suntem în continuare foarte mulțumiți de această casă, cu două excepții: 1) a fost spartă de hoți, care ne-au furat electronicele și 2) este foarte cald înăuntru, dat fiind că nu putem lăsa geamurile întredeschise de frica hoților (și a țânțarilor). O soluție comună la aceste două probleme, sperăm noi, este să instalăm plase de metal la uși și la geamuri (de tipul Crimsafe, foarte la modă în Australia).

După câteva negocieri cu proprietarul, acesta fost de acord cu investiția de 3500 de euro și am contractat o companie locală (singura) în decembrie. Numai că, deși plătisem avans, nu au venit să ia măsurătorile la timp și apoi au trebuit să aștepte până în februarie când ne-am întors din vacanţă. Când au venit în sfârșit să ia măsurătorile, ne-au spus că va dura 10 zile să fabrice plasele și o zi să le instaleze. La două săptămâni după măsurători, nicio veste. Când i-am contactat mi-au spus că nu au putut fabrica plasele fiindcă au rămas fără materie primă și așteaptau să fie livrată cu vaporul din Australia. Mai așteptăm o săptămână. La trei săptămâni de la măsuritori, i-am contactat din nou și se pare că primiseră ceva materiale, dar nu toate…Așa că mai așteptăm o săptămână, două. La cinci săptămâni de la măsurători, cică materialele tot nu au ajuns. Grrr!

  1. Banca mea din Vanuatu, o sucursală a unei bănci neozeelandeze, a cărei clientă sunt de trei ani de zile, nu face carduri Visa. Cardul pe care îl am de la ei se poate folosi doar ca să scot bani de la bancomat sau să plătesc la magazinele din Vanuatu (care acceptă astfel de carduri, nu toate). Așa că pentru cumpărăturile online sau în străinătate, am folosit până acum un card românesc de la Banca Transilvania. Numai că acel card a expirat și ca să îl reînnoiesc trebuie să mă prezint în persoană la Banca Transilvania…greu de făcut dacă vin o dată la un an şi jumătate în țară.

În fine, când am fost în luna ianuarie în România am cerut un card nou – mi s-a spus că durează 5 zile lucrătoare până e gata, fiindcă sunt tipărite la Cluj. Aveam 10 zile în România, dar numai 4 la Oradea și 6 la București. Fiindcă am ajuns mai întâi la Oradea, cererea am făcut-o acolo, cu rugămintea să trimită cardul de la Cluj direct la București, ca să îl ridic ulterior de acolo. Dar în birocrația kafkiană a Băncii Transilvania, acest lucru nu este posibil…așa că l-au trimis mai întâi la Oradea, și de acolo urmau să îl trimită la București, și poate, poate ajungea la timp, fix în ziua dinaintea plecării mele, numai că…AU RĂMAS FĂRĂ PLASTIC la sucursala-mamă din Cluj! Poftim motiv de scuză la bănci în secolul 21! Așa am rămas eu fără card, chiar și după 10 zile de așteptare și după ce plătisem deja comisioane pentru un transfer bancar internațional de pe contul din Vanuatu pe contul din România. Grrr! (Am lăsat patriotismul baltă și mi-am închis conturile la Banca Transilvania)

Revenind la banca din Vanuatu, nici ăștia nu sunt mai breji. M-am dus să-mi deschid cont la o altă bancă, australiană, care face și carduri Visa. Prima oară m-am dus doar să întreb de documentele necesare și de comisioane. A două oară m-am dus cu hârțogăraia, dar mi s-a spus că îmi lipsește un document, despre care colega din ziua precedentă nu-mi spusese nimic…A treia oară dau peste un stagiar ca haplea care îmi spune că nu poate să-mi deschidă contul pe loc, trebuie să mai verifice colegii lui ceva, dar sigur, sigur mă sună până la sfârșitul zilei să îmi dea numărul de cont. Ca de obicei în Vanuatu, ”vă sunăm noi mai târziu” înseamnă niciodată. Ziua următoare nu-mi răspunde nimeni la telefon sau la email, abia după trei zile mă anunță că mai durează încă două zile până să-mi deschidă contul! Grrr.

  1. În Vanuatu abonamentele de telefon sunt foarte scumpe și trebuie plătite prin debit direct de la bancă, așa că mai toată lumea cumpără credit. Săptămânal ne încărcăm telefoanele fie prin cartele răzuibile, fie direct la magazine. Ultima oară am cumpărat 455 de vatu de la un supermarket destul de mare. Numai că n-a ajuns creditul și, neavând telefonul la mine să verific mesajul de confirmare, mi-am dat seama abia a doua zi. Mă întorc deci la magazin să văd ce s-a întâmplat – vânzătoarea era convinsă că s-a trimis creditul, cică ei i-a venit mesaj de confirmare pe aparat, și nu prea voia să mă ajute. Insist să sune la operatorul de telefonie și să verifice cu ei. Bineînțeles, toată treaba asta durează cam 20 de minute, că deh! Noroc că am avut răbdare și am stat lângă ea cât a sunat, fiindcă operatul i-a confirmat că nu s-a încărcat credit pe numărul meu. Așa că repetă operațiunea, dar acum îmi zice că nu i-a venit mesaj de confirmare, deoarece căsuţa de mesaje a dispozitivului lor (adică un telefon de pe care fac încărcarea) era plină. Printr-o ironie a sorţii, nici telefonul meu nu mai avea baterie, aşa că iarăşi nu am putut să verific pe loc dacă am primit creditul sau nu.

Mă întorc deci ziua următoare pentru a treia oară la magazin, să mă plâng că tot nu am primit cei 455 de vatu. Bingo, de data aceasta vânzătoarea îşi aduce aminte de mine şi ştie de ce nu s-a trimis creditul – cică trebuie încărcată o sumă rotunjită, ori 450 ori 460, dar 455 nu se poate. Nicio problemă, dar de ce nu mi-a spus asta mai devreme? De cât timp lucrează acolo nu şi-a dat seama până acum? Dar staţi că povestea nu s-a terminat, când am vrut că plătesc 460 de vatu, mi-a zis că „s-a terminat” creditul prin telefon (nu ştiu cum se poate întâmpla asta), dar să fiu fără grijă că va repeta operaţiunea mai târziu. V-aţi prins deja că în Vanuatu „mai târziu” înseamnă „niciodată”, aşa că m-am întors a patra oară la magazin pentru un amărât de credit. Grr!

Voi cum staţi cu răbdarea?

Posted in Uncategorized | Tagged , , | 5 Comments

Ce mică e lumea! Sau…

…e mare? Când aveam 13 ani ascultam mult Nirvana. Şi începusem să visez la America, mai precis la oraşul Seattle, de unde era trupa. Nu credeam că o să ajung vreodată acolo, mi se părea o altă lume. Nici acum n-am ajuns. Dar când, la 22 de ani, am pus piciorul la New York, mi-am zis că lumea asta totuşi nu e aşa de mare. Şi că visele mele se împlinesc mai repede decât speram (cât bat din paaalme sau cât clipeeeeeeeeeesc). Iar când, la 25 de ani, am pus piciorul în Pacific, mi-am zis că lumea e de-a dreptul mică, din moment ce am ajuns la „capătul” ei, în locuri la care nici nu visam. Probabil că asta vă ziceţi şi voi, ce mică e lumea, dacă până şi în Vanuatu locuiesc români!

Dar de când sunt aici, parcă mi-am schimbat părerea. Mai ales când vine momentul să mă întorc acasă (şi când o sun pe mătuşa mea la telefon şi avem un decalaj de 10 secunde…de parcă vorbesc „din fundul pământului”, cum zice ea; sau când vreau să vorbesc pe Skype cu sora mea şi ne poticnim din cauza celor 9 ore de diferenţă de fus orar). În trei ani de zile m-am întors doar de trei ori acasă. Căci de fiecare dată fac 2-3 zile pe drum, adică minim 4 zboruri cu 3 escale la dus şi tot atâta la întors. Asta înseamnă în general un zbor de 3 ore până la Sidney, apoi un zbor de 8-9 ore undeva în Asia, încă un zbor de 9-13 ore undeva în Europa şi în final un zbor de 1-3 ore până la Bucureşti. Deci cam 26 de ore de zbor şi 20 de ore prin escale. Şi în momentele acelea mă cuprinde un sentiment stringent că lumea asta totuşi e mare!

Nu ştiu cum să descriu senzaţia de oboseală după aşa o călătorie lungă, este foarte specifică, chiar dacă de obicei reuşesc să dorm bine pe avion. Din fericire nu am probleme cu decalajul orar, mă readaptez repede, dar prima zi după călătorie este întotdeauna foarte debusolantă, de parcă am picat de pe Lună. Mai ales când decalajului orar i se adaugă şi decalajul sezonier, ca să zic aşa: în ultima vacanţă în România, în luna ianuarie, am venit de la peste 30 de grade în Vanuatu la -12 în ţară. De la palmieri la zăpadă. Aceasta fiind vacanţa mea „de vară”! Bineînţeles că în România nimeni nu era în asentiment, trecuse Crăciunul, trecuse Anul Nou, şi lumea se întorsese la serviciu.

Apropo, ştiaţi că pentru a contracara decalajul orar e important să vă păcăliţi mintea şi să setaţi ceasul pe ora destinaţiei, încă din avion? Iar când aţi ajuns, să învingeţi oboseala (sau, mai rar, cheful de ieşit) astfel încât să vă culcaţi la o oră normală în ţara de destinaţie. De aceea prefer zborurile care ajung seara, ca să mă pot culca direct. Oricum sunt frântă după aşa o călătorie, oricât de mult aş fi dormit pe avion, şi tot ce îmi doresc este să mă întind pe un pat. De exemplu, am experimentat recent cel mai lung zbor din viaţa mea, 14 ore de la Dubai la Sidney. Avionul pleca la 1 noaptea din Dubai şi ajungea la 22 la Sidney. Iar când am urcat în avion stewarzii ne-au întâmpinat cu „bună dimineaţa” şi ne-au servit micul dejun la 1 noaptea.

De la palmieri...

De la palmieri…

...la zapada...

…la zapada…

...cu o escala in Kuala Lumpur

…cu o escala in Kuala Lumpur.

Pe de altă parte, tot în ultima călătorie pe care am făcut-o în ianuarie, într-o escală la Istanbul m-am întâlnit în aeroport cu Ramona, o româncă care vizitase Vanuatu cu un an în urmă şi mă găsise pe blog. Ramona locuia în China pe atunci, dar s-a mutat în Grecia între timp. Care erau şansele ca două românce care s-au văzut o singură dată, una care locuieşte în Vanuatu şi cealaltă care locuieşte în Grecia, să se întâlnească în aeroport la Istanbul într-o sâmbătă la 5 dimineaţa?…Poate că lumea e totuşi mică, nu mă pot hotărî. În orice caz, tare mi-aş dori să inventeze cineva odată teleportarea!

Posted in Uncategorized | Tagged , | Leave a comment

Început de an (bisect)

Am revenit anul acesta după o lungă absenţă pe blog – nu din lipsă de idei, ci din lipsă de timp. Ce am făcut în ultima vreme? O excursie în Fiji în octombrie, nimic notabil în noiembrie, în afară de muncă, iar în decembrie am avut tot felul de obligații activități sociale; care îmi fac plăcere, a nu se înțelege greșit, dar ce-i prea mult strică. Am impresia că prin părțile astea ale lumii TOTUL se întâmplă în decembrie. În primul rând că sunt sărbătorile, iar petrecerile de Crăciun între prieteni sau la serviciu încep chiar de la începutul lunii. (A, să nu uit să vă spun că am sărbătorit 1 Decembrie cu un grup de străini cărora le-am gătit mâncare românească și i-am pus să se uite la Bună, ce faci)

În acelaşi timp, decembrie marchează debutul verii căldurii toride şi lumea începe să plece în „vacanţa mare”. Încă un motiv de a da petrecere şi a te vedea cu toată lumea înainte să dispari o lună din ţară. Apoi, fiind sfârşit de an, unora li se termină contractele şi părăsesc ţara definiv. De unde rezultă petreceri de rămas-bun. Petrecerile astea se ţin la casele oamenilor, la restaurant, la plajă, la birou. Ce mai, am ţinut-o tot într-o veselie în decembrie! Cred că toată lumea era fericită că se termină anul în care ne-a lovit ciclonul. Recordul pentru mine a fost într-o zi de sâmbătă când am mers la 4 petreceri, două de Crăciun, una de rămas-bun şi o zi de naştere.

De parcă nu ar fi destul, decembrie e şi sezonul nunţilor…În 2015 am fost invitată la prima nuntă locală. Fiind vorba de un coleg de serviciu, a fost o nuntă destul de „occidentalizată”, mai întâi la biserică şi apoi la o cantină. Ceremonia tradiţională, cu ritualuri şi schimb de daruri, se face în grup restrâns, aşa că rămâne un secret pentru mine. Nimic neobişnuit la petrecerea la care am fost eu invitată, atâta doar că a avut loc într-o vineri la prânz…şi darurile invitaţilor erau produse casnice cumpărate din supermarket cu 5 minute înainte, pe drum de la biserică la cantină!

Apoi, tot în luna decembrie, a venit familia mea în vizită în Vanuatu. Vă puteţi imagina de când aşteptam momentul! Iar bucuria a fost pe măsura aşteptării. Ce nu anticipasem însă este cât de greu e să organizezi un grup de şase oameni şi să ne punem de acord cu activităţile. Pe de o parte, eu voiam să le arăt cât mai multe din ţara care mă fascinează de trei ani de zile, pe de altă parte, ei aveau nevoie de odihnă şi relaxare – greu de împăcat capra cu varza în două săptămâni şi jumătate, cât au stat ei la noi. Chiar şi aşa, Vanuatu le-a plăcut la nebunie: pe primul loc au decretat insula Hideaway, cel mai frumos loc de snorkelling plus o poştă subacvatică. Locul doi se atribuie lagunei albastre de pe insula Efate, sau Blue Lagoon, unde poţi să te joci de-a Tarzan şi să faci bâldâbâc în apa rece şi limpede de pe o sfoară atârnată de un copac. Pe locul trei, insula Tanna şi vulcanul Yasur (unde m-am întors cu plăcere a doua oară după aproape trei ani). Locul patru, dansul cu foc ai celor de la Wan Smol Bag. Şi pe locul cinci, terasa noastră şi mango din grădină.

Pentru prima dată am petrecut toţi împreună Crăciunul la 30 de grade şi am deschis şampania pe plajă în noaptea dintre ani. Anul nou vine mai întâi în Kiribati, Fiji şi Noua Zeelandă şi pe urmă la noi. Apropo, mă întreba cineva cum sărbătoresc vanuatezii Crăciunul – cred că ziua de 24 decembrie este cea mai aglomerată din an! Fiindcă localnicii sunt cuprinşi de microbul cumpărăturilor de ultima oră şi împânzesc magazinele până la 9 seara. În plus, răsar peste noapte tot felul de ansambluri muzicale cu chitare şi ukulele care încearcă să facă un ban la colţ de stradă din poluarea fonică (ca să vă faceţi o idee). Masa de Crăciun în familie se face pe 25 decembrie, sub formă de picnic la plajă!

În luna ianuarie a venit rândul meu să merg acasă şi să mă absentez trei săptămâni în Europa. Chiar dacă mi-am văzut familia în Vanuatu, trecuse aproape un an şi jumătate de când fusesem acasă ultima oară şi mi-era un dor acut, aşa că se impunea o călătorie. Două lucruri mi se par universal valabile despre „vacanţele” acasă când locuieşti în străinătate:

  1. Avem tendinţa să idealizăm ţara din care am plecat, dar aşteptările nu corespund cu realitatea şi aproape întotdeauna avem un mic „şoc cultural invers” în primele zile când ne întoarcem acasă. Ce mă frapează de obicei când vin din Vanuatu este consumerismul şi risipa de mâncare, văd atâtea produse la supermarket şi mă întreb dacă lumea chiar cumpără atâtea sau se aruncă pe urmă, expirate – ambele scenarii mă oripilează. Asta până când intru într-un magazin de haine şi mă apucă şi pe mine frenezia de a cumpăra.Un alt lucru pe care l-am subestimat înainte să mă întorc acasă iarna este frigul…mi-am zis cât de rău poate să fie? După atâta căldură în Vanuatu chiar o să-mi prindă bine nişte răcoare. Numai că uitasem cât de răcoare este la -10 grade! M-am simţit mai tot timpul ca un ursuleţ în hibernare.
  1. Timpul e întotdeauna prea scurt. În ciuda celor spuse mai sus, până la urmă ne readaptăm şi ne obişnuim acasă. Şi momentul plecării vine întotdeauna prea repede, indiferent că am stat două săptămâni sau două luni. Mai ales că pe lângă vizitat familie şi prieteni, de obicei sunt şi treburi administrative de rezolvat. Iar de data aceasta am alergat între Paris, Strasburg, Oradea şi Bucureşti.

Şi iată-mă înapoi în Vanuatu în luna februarie. Am impresia că anul nou abia începe. Într-un fel, e adevărat – pe 8 februarie a fost anul nou chinezesc şi tot atunci începutul de an şcolar şi universitar în emisfera sudică. Aici vara se numără bobocii. Cu excepţia şcolii, de obicei ianuarie-februarie-martie e sezonul mort, când nu se întâmplă nimic. Nu prea vin turişti, mulţi expaţi sunt încă plecaţi şi mulţi localnici se întorc pe insulele de origine. Dar luna trecută s-au întâmplat destul de multe chestii în Vanuatu cât am fost plecată:

  • a dispărut gelato man, adică omul care făcea cea mai bună îngheţată din lume, artizanală, numai cu produse proaspete şi naturale. Era un elveţian italofon care deschisese gelateria de un an şi ceva, mergeam la el aproape în fiecare săptămână. Au dat anunţ la ziar că a dispărut, cică într-o după-masă a ieşit la prânz şi nu s-a mai întors la magazin. Dar de fapt au aflat că s-a suit într-un avion şi a plecat din ţară fără să zică nimănui. Probleme în dragoste, zice-se.
  •  avem un nou guvern. Poate aţi auzit anul trecut că 14 deputaţi din 52 au fost condamnaţi pentru luare de mită, după care unul dintre ei, preşedintele parlamentului, s-a autograţiat în timp ce îi ţinea locul preşedintelui statului. Cu chiu şi vai, s-a dovedit că măsura a fost neconstituţională şi până la urmă deputaţii respectivi au ajuns după gratii. După care s-a pus întrebarea dacă să continue în aceeaşi formulă până la următoarele alegeri (programate în noiembrie 2016), cu doar trei sferturi din parlament, sau să facă alegeri parţiale sau alegeri generale. Preşedintele ţării a hotărât să facă alegeri generale anticipate, aşa că pe 22 ianuarie s-a ales un nou parlament. Câteva nume grele au pierdut, altele au rămas. Nici de data aceasta nu a fost aleasă nicio femeie…Interesant este că 44 de deputaţi reprezintă 17 partide, iar 8 sunt independenţi.
  •  marile companiile aeriene din Australia şi Noua Zeelandă şi-au anulat toate zborurile către Vanuatu pe o perioadă nedeterminată, pe motiv că pista aeroportului nu corespunde normelor de funcţionare. Compania locală, AirVanuatu, zboară în continuare, dar cu aşa reclamă negativă, turiştii nu se înghesuie. Impactul se vede cu ochiul liber – hotelurile şi restaurantele sunt gol, goluţe, asta în condiţiile în care turismul abia se dezmeticise puţin după ciclonul Pam anul trecut. Oricum s-au închis cel puţin două resorturi, un supermarket şi trei restaurante de atunci. Umblă vorba că motivul real al suspendării zborurilor ar fi altul, fiindcă experţii independenţi care au evaluat pista susţin că starea ei este (încă) acceptabilă. Noul guvern a promis că va lua măsuri urgente de reparare pentru a aduce turiştii înapoi, dar asta se va întâmpla abia prin iunie, iulie (plus întârzierile de rigoare). Se anunţă un an calm în Vanuatu.
  •  este în continuare foarte cald şi uscat. Fenomenul El Nino continuă de anul trecut. Dacă în primul meu an în Vanuatu ploua în fiecare zi, de mai multe ori pe zi, acum dacă plouă o dată pe săptămână e bine. Asta afectează bineînţeles recoltele, dar şi sursele de apă potabilă pe multe insule unde nu există râuri. O altă problemă este temperatura ridicată a mării (peste 30 de grade) care omoară peştii şi coralii (da, da, s-au găsit bancuri de peşti eşuaţi din cauza căldurii, iar coralii devin albi) şi favorizează formarea cicloanelor puternice (aţi auzit probabil de Winston, un alt ciclon de categoria 5, care a lovit Fiji săptămâna trecută). Mai vine sau nu un ciclon, aceasta-i întrebarea…
Posted in Uncategorized | 2 Comments

Letas şi Regele Soare

Pe-un fir de cenuşă,
pe-un val de ocean,
iată stau în şir,
fumegă pe mare,
şapte fraţi vulcani.
Doi mi-s gemeni,
Marum şi Benbow,
de la mama Ambrym.
Unu-i tare fanfaron,
Yasur de pe Tanna,
Altu-i mai smerit,
Suretamatai din Vanua Lava.
Doi se scaldă-n lac,
Manaro pe Ambae
Şi Garet de pe Gaua.
Iar unu-i mai abrupt,
Lopevi tace şi face.
Pe doi dintre ei,
Yasur şi cu Marum,
i-ai văzut deja.
Veni rându la al treilea.
Care să fie oare?

Şapte fraţi vulcani

Şapte fraţi vulcani

De pe insula Efate,
dacă zbori spre miazănoapte,
peste jungle şi ape,
dai de insula Gaua,
unde doarme muntele Garet,
înconjurat de lacul Letas,
ce se varsă prin cascada Siri.
De vrei să te vezi cu Garet,
mergi vreme de trei ceasuri
de la malul mării
pân la malul lacului.
Ai grijă la picioare –
poteca-i îngustă,
plină de urzici, liane,
şi musteşte de apă
când nu se arată
Regele Soare.
Dacă plouă tare tare,
poţi să-ţi faci umbrelă
din frunze încălecate.

Umbrelă din frunze

Umbrelă din frunze

La jumătatea drumului,
când treci pe lângă un izvor,
nu uita să sădeşti
o creangă de natangora
şi să spui liumoros
să te recunoască spiritele.
Căci în lacul Letas se întorc să doarmă
toţi locuitorii din insulele Banks.

Mergi mai departe
şi când treci printr-un banian imens,
să ştii că eşti aproape.

Treci prin banian

Treci prin banian

Într-un final ajunsă la lac,
să nu te sperii de-l confunzi cu marea,
n-ai umblat în cerc –
Garet e învăluit de ceaţă şi de nori
şi pare că nu se mai termină
întinderea de valuri.
Vântul bate tare.
Dar mâine vei vedea
că Letas are formă de semilună,
lungă de două leghe şi lată de una.

Letas şi Garet

Letas şi Garet

O oră de pirogă te desparte de vulcan.

Piroga cu călăuzele

Piroga cu călăuzele

Odihneşte-te o leacă.
Fă-ţi culcuş în tabăra şefului Paul,
pune geană pe geană.
Soţia lui ţi-o aprinde focul
cu răşină de nangae
şi ţi-o aduce apă fiartă de băut.

Tabăra şefului Paul

Tabăra şefului Paul

Nu-s mulţi şefi pe insula Gaua,
căci obiceiul cere,
pe lângă colţi de porc
şi alte daruri,
când e încununat un şef nou
trebuie să moară altul.

A doua zi,
dacă ţi se face foame,
ia piroga şi mergeţi
la pescuit de creveţi.

La pescuit de crevete

La pescuit de crevete

Cresc şi ţipari în lac,
dar îs mai iuţi şi mai lunecoşi.
Pe semne că Regele Soare e încă supărat,
Letas e tot învolburat şi Garet nu se-arată.
Mai bine mergeţi la cascada Siri.
Încet, cu respect,
să n-o supăraţi.
Siri e de fapt o bunică
din fostul sat de la vulcan.
Când lacul Letas era
un şuvoi de apă subteran,
ea dormea pe-o pernă de piatră
care ţinea de capac la apa toată.
Într-o zi, însă,
doi nepoţi buclucaşi
au mutat perna din loc
şi-a ţâşnit potopul.
Degeaba a-ncercat bătrâna
să oprească şuvoiul,
satul a fost inundat,
iar ea de tristeţe s-a aruncat
la o sută de metri în jos.

Bătrâna Siri

Bătrâna Siri

Nici acum nu îi plac
copiii care nu ascultă de părinţi.

A treia zi,
când vei vedea
că vremea-i tot aşa,
că Letas nu-ţi dă voie
să-l traversezi în pirogă,
şi când te vei sătura
de mâncat creveţi,
te vei întreba
ce ofrandă îi poţi da
Regelui Soare.
Vei merge mai întâi
la sculptorul George,
care ciopleşte trunchi de palmieri
din ferigă neagră
şi pictează sori dalbi
cu argilă din vulcan
şi cu lipici din breadfruit.

George şi sorii dalbi

George şi sorii dalbi

Pe urmă vei convinge
femeile din satul Namasari
să facă muzică din apă,
învârtindu-şi cu putere
mâinile şi picioarele,
clipocind din palme.

Muzică din apă

Muzică din apă

Apoi vei căuta un băiat
cu părul de aur

Melanezian blond

Melanezian blond

şi singura casă cu etaj
din paie.

Casă cu etaj

Casă cu etaj

Dar Regele Soare tot nemulţumit,
şi Garet nu se lasă descoperit.
Nu-i nimic, măcar te vei fi întâlnit
cu Siri şi cu Letas,
şi familia Aris te va fi găzduit

Căsuţa din poveste

Căsuţa din poveste

şi-ţi va fi arătat
cum să faci gem de cocos
şi prăjitură nalot

Bucătăria familiei Aris

Bucătăria familiei Aris

şi să spui poveşti din Gaua.

Posted in Uncategorized | Tagged , , , , , , , , | 1 Comment

Fiji

Duminica trecută a plouat mărunt și persistent, ca de toamnă. Probabil fiindcă se formase un ciclon micuț în Insulele Solomon. Cicloanele sunt foarte rare în luna iulie, dar anul acesta temperatura mării este foarte ridicată (El Nino, bată-l vina!) și creează condiții propice pentru astfel de dezastre naturale.

Dar nu despre asta voiam să scriu. Duminica trecută am petrecut-o vorbind românește. Cu Ileana, o româncă care locuiește în Fiji de câțiva ani și care tocmai a venit în vacanță în Vanuatu. Am aflat una de alta de la o cunoștință comună. E mare lucru că ne-am găsit, zic eu, eu fiind singura româncă din Vanuatu și ea probabil singura româncă din Fiji!

În ciuda ploii, Ileana a fost fermecată de Port Vila și îmi tot spunea ce frumos e „la noi” față de Suva. Eu am fost în Fiji o singură dată, doar o săptămână, și numai în capitala Suva. Dar mi-a plăcut mult! Şi mi-am adus aminte că sunt datoare cu un articol pe blog despre ce mi-a plăcut și ce nu mi-a plăcut acolo…

Înainte să plec din România, când spuneam că mă mut în Pacific, puțină lume auzise de Vanuatu; prima destinație care le venea în minte era Fiji sau Bora Bora. Şi își imaginau ceva asemănător…Dar imaginea pe care ne-o construim din poze este de cele mai multe ori foarte diferită de realitate.

Fiji a reușit într-adevăr să își construiască o imagine de destinație paradisiacă și atrage mulți turiști. Este și cea mai dezvoltată ţară din Pacificul de Sud. Dar puțină lume știe că Fiji este o dictatură militară. Şi că aproape jumătate din populație este de origine indiană. Şi că e mai tot timpul înnorat.

Tocmai din pricina vremii, și a câtorva clădiri rămase de pe urma britanicilor, m-a dus cu gândul la Anglia când am fost acolo. Fiji a fost colonie britanică din 1874 până în 1970. Imediat după anexare, pe la 1878, englezii au început să aducă muncitori din India pentru plantaţiile de bumbac şi de trestie de zahăr. Populaţia indiană a crescut rapid, ajungând în anii 1960 chiar să o depăşească pe cea băştinaşă. La câştigarea independenţei, în 1970, indo-fijienii dominau mediul economic şi politic. Chiar şi astăzi sunt consideraţi mai întreprinzători decât iTaukei (fijienii de baştină). Asta în ciuda, sau poate mulţumită faptului că indo-fijienii nu au putut niciodată să dobândească terenuri, nu au drept de proprietate, ci doar de superficie. Tensiunile etnice au dus la mai multe lovituri de stat, primele două în 1987, încă una în 2000 şi cea mai recentă în 2006. O mulţime de indo-fijieni au părăsit ţara în urma loviturilor, astfel că astăzi nu mai au majoritatea demografică. Din 2006 ţara este condusă de un dictator militar. În 2014, partidul dictatorul a fost ales oficial prin vot democratic de 60% din populaţie şi ţara se proclamă acum „democraţie”. Dar toată lumea ştie că alegerile au fost doar de faţadă, şi chiar dacă rezultatul nu a fost trucat, majoritatea a votat cu el doar de frica unei noi intervenţii militare. Iar libertatea de exprimare este în continuare un lux, presa fiind indirect cenzurată.

Eu am vizitat Suva în septembrie 2014, cu o săptămână înainte de alegeri. Atmosfera era destul de apăsătoare, dar să nu uităm totuși că suntem în Pacific. Deși am mers acolo cu serviciul, am încercat să privesc lucrurile și prin prisma unui turist. În termeni de frumusețe naturală, Port-Vila mi se pare de o mie de ori mai frumoasă decât Suva! Fiji atrage mulți turiști fiindcă își face reclamă bună, dar sincer v-aș recomanda mai degrabă să veniți în Vanuatu dacă vreți să rămâneți gură-cască.

Însă tocmai fiindcă locuiesc în Vanuatu, am apreciat în Suva tot ceea ce nu avem aici. Şi anume un oraș adevărat! Suva este probabil singurul oraș din Oceania. Spun asta fiindcă pentru mine Port Vila rămâne doar un sat mai mare; iar Noumea, în Noua Caledonie, cu o populație de o sută de mii de locuitori, nu mai are nimic din izul Pacificului – ar putea fi oricare oraș mediocru din Sudul Franței.

Suva, în schimb, reprezintă pentru mine un punct de întâlnire al populațiilor din Pacific: pe lângă iTaukei și indo-fijieni, am întâlnit acolo oameni din Samoa, din Tonga, din insulele Solomon, din Papua Noua Guinee, din Kiribati. Şi fiindcă nu este pe ruta principală a turiștilor (majoritatea se duc în vest, la Nadi) am simțit că mă pot confunda ușor cu localnicii – în Vanuatu, doar fiindcă sunt albă, sunt privită adesea ca turistă. Oamenii mi s-au părut mai deschiși și mai vorbăreți (nu că în Vanuatu n-ar fi foarte primitori, dar sunt timizi).

Apoi, mi-a plăcut să văd trotuare și șosele bune. Să pot să mă plimb singură pe stradă seara. Să văd că există un sistem de transport în comun și taxi-uri sigure. Să merg la cinema. Să ascult muzică live într-un bar subteran (bucurie triplă pentru mine!). Să nu fie străzile pustii. Să găsesc haine de cumpărat. Şi, nu în ultimul rând, să văd sediul principal al universității la care lucrez: un campus imens, dinamic, colorat și multicultural.

Dar ajunge atâta vorbărie, să trecem la poze!

Golful Suva

Golful Suva

Promenada pe Golful Suva

Promenada pe golful Suva

Biblioteca orasului - cladire coloniala

Biblioteca orasului – cladire coloniala

O strada

O strada

O alta strada

O alta strada

Un centru comercial cu cinema

Un centru comercial cu cinematograf

Grand Pacific Hotel, o alta cladire coloniala proaspat renovata

Grand Pacific Hotel – o alta cladire coloniala, proaspat renovata

La universitate

La universitate

Piscina in campusul universitatii

Piscina in campusul universitatii

Autobuz indian - observati va rog lipsa geamurilor; si imaginati-va muzica la racnet

Autobuz indian – observati va rog lipsa geamurilor si imaginati-va muzica la racnet

Estul insulei vazut din avion - am trecut si pe la Nadi, dar nimic nu m-a impresionat cat sa fac o poza

Estul insulei vazut din avion – am trecut si prin Nadi, dar nimic nu m-a impresionat cat sa fac o poza

Alte fapte diverse despre Fiji

  • Arhipelagul este format din peste 300 de insule, dintre care două principale: Viti Levu şi Vanua Levu.
  • Dar în ciuda multitudinii de insule, diversitatea lingvistică este mult mai mică decât în Vanuatu. Practic astăzi aproape toată lumea vorbeşte acelaşi dialect fijian. Pe lângă fijiană, şi engleza şi hindi sunt limbi oficiale.
  • Populaţia ţării este aproape de 900.000, dintre care 57% indigeni, 37% indo-fijienii, iar restul de 6% un amestec de europeni, chinezi sau alte populaţii din Pacific.
  • Se crede că primii locuitori au venit acum 3500 de ani dinspre vest, deci din Insulele Solomon sau Vanuatu (civilizaţia Lapita, care la rândul ei a navigat tocmai din Taiwan – conform unei ipotezei).
  • Deşi geografic vorbind face parte din Melanezia, Fiji are multe influenţe polineziene care se regăsesc în aspectul şi în comportamentul oamenilor.
  • Se bea şi aici kava, dar este mult mai slabă decât în Vanuatu.
  • Cât despre limba fijiană, nu cunosc prea multe, dar am observat că c se pronunţă d, iar d se pronunţă nd…de exemplu la revedere se scrie moce şi se pronunţă mode, muncă se scrie cakacaka (ştiau ei ce ştiau…) dar se pronunţă dacadaca, Nadi se pronunţă Nandi. Alte cuvinte pe care le-am reţinut sunt bula (salut), vinaka (mulţumesc) şi kerekere (te rog).
Posted in Uncategorized | 2 Comments